luni, 27 iunie 2011

Referat

Date istorice Cetatea din Oradea constituie cel mai important ansamblu de monumente medievale şi premoderne din judeţul Bihor. Schimbările politico-militare generate de căderea Budei (august 1540) şi a Timişoarei (1552), devenite paşalâc turcesc, au impus pentru Oradea construirea unei noi fortificaţii în locul celei medievale a episcopiei, adaptată cerinţelor vremii. După 1557 s-a constituit Marea Căpitănie de Oradea, cu misiunea principală de a apăra hotarul de vest al principatului şi Domeniul Cetăţii Oradea, prin preluarea bunurilor episcopiei şi capitlului, instituţiile catolice fiind desfiinţate ca urmare a triumfului Reformei. Rolul marilor căpitani de Oradea este semnificativ atât pe plan local, cât şi prin faptul că, unii dintre ei - Ştefan Báthori (din 1575 şi rege al Poloniei), Cristofor Báthori, Ştefan Bocskai, Gheorghe Rákóczi al II-lea -, ajung ulterior principi ai Transilvaniei. Principii transilvăneni au angajat arhitecţi militari italieni, cei mai pricepuţi la acea dată în asemenea construcţii, care au realizat noua cetate pentagonală, cu bastioane pe colţuri şi şanţ de apărare cu apă, de factură renascentistă târzie, în două etape, anume între 1569-1598 (Giulio Cesare Baldigara, Domenico Ridolfini, Simone Genga) zidul de incintă al fortificaţiei (mai puţin bastionul Bethlen), iar între 1618-1650 castelul cetăţii (Giacomo Resti). Oştile Imperiului Otoman au asediat Cetatea Oradea în 1598, 1658 şi 1660, când - după un asediu de 46 de zile, care a opus unei oştiri turceşti de circa 45.000 de luptători o garnizoană de 850 de oameni -, la 27 august cetatea capitulează, şi se instaurează pentru 32 de ani dominaţia otomană, prin constituirea Paşalâcului de Oradea cu sediul în cetate. În urma unei foarte lungi campanii (iulie 1691 - iunie 1692), la 5 iunie 1692, ultimul mare guvernator al Oradiei, Abdulatiff paşa şi generalul Donath Heissler, au semnat un armistiţiu prin care care garnizoana otomană a capitulat şi Cetatea Oradea a intrat sub stăpânirea austriecilor, moment ce marchează un triumf al creştinismului şi intrarea Oradiei în epoca modernă. Începând cu anul 1692 cetatea a intrat în componenţa sistemului militar habsburgic, îndeplinind diverse funcţiuni, în raport cu evoluţia situaţiei politice şi militare a noii provincii în cadrul imperiului. Noii stăpânitori au acordat o semnificaţie aparte cetăţii orădene, dovadă campaniile de reparaţii şi reamenajări întreprinse între anii 1692-1695, 1725, 1754-1755, 1775-1777 şi 1883-1887. Prin decretul dat la 16 mai 1857, împăratul Franz Iosif anulează definitiv caracterul militar al cetăţii orădene, aceasta servind până în 1918 doar ca spaţiu auxiliar. Chiar şi după 1918, cetatea a continuat să constituie un obiectiv militar, fiind utilizat ca atare, până în 1998. Construcţia primului bastion, cel denumit Crăişorul, a fost început în anul 1569, iar în 1571 Giulio Cesare Baldigara a fost cel care a conceput amplul proiect, pe baza căruia a fost terminat bastionul Cărişorul, şi au fost determinate poziţiile celor cinci bastioane. În prezenţa lui, în 1570 au început lucrările celuilalt bastion de dimensiuni mai mici, bastionul Ciunt, care se incadrează astfel în perimetrul vast al noii fortăreţe, de plan aproximativ pentagonal, care a înlocuit treptat vechile fortificaţii medievale. Singura poartă a cetăţii a fost ridicată pe la mijlocul laturii vestice vestice, între bastioanele Bethlen şi Ciunt, aceasta fiind flancată de segmente de zidării ridicate ulterior. Bastioanele de dimensiuni mai mari, Roşu (1584) şi Aurit (1572) au fost construite la iniţiativa Bathoreştilor, implicând o forţă de lucru recrutată în întregul Principat, iar pe la sfârşitul secolului a fost terminat şi bastionul de Pământ, care avea o structură mixtă: lemn-palancă. Terminarea curtinelor şi cămăşuirea bastionului de Pământ au avut loc doar după anul 1598, când cetatea şi apărătorii ei au înfruntat cu succes un asediu al turcilor. Sub domnia lui Gabriel Bethlen au început lucrările de cămăşuire a bastionului de Pământ (denumit de atunci bastionul Bethlen), iar anul gravat 1627 pe placa comemorativă renascentistă din piatră, purtând versuri în limba latină, a rămas mărturie a prelungirii lucrărilor şi a terminării lor. Palatul princiar din incinta cetăţii din Oradea reprezintă monumentul cel mai amplu al tipului de castel renascentist târziu, de tip italian în Transilvania. Concepţia arhitecturală a palatului princiar îi aparţine arhitectului de origine vernană a principelui, Giacomo Resti, care a elaborat un proiect unic în arealul transilvan, şi anume cel al unui ansamblu pentagonal regulat, înscris în mod concentric în interiorul cetăţii bastionare, astfel încât turnurile sau pavilioanele palatului să fie aşezate în cele cinci colţuri, exact în axele bastioanelor de tip italian nou, iar laturile clădirii pentagonale să fie paralele cu curtinele cetăţii. În ciuda distrugerilor cauzate de cele două asedii devastatoare şi a reconstrucţiilor efectuate în secolul al 18-lea, respectiv a unor intervenţii neinspirate din secolul al 19-lea, în structura clădirii se poate lesne citi acea configuraţie originală, din care se mai păstrează astăzi în întregime doar un singur turn cu 4-4 axe de ferestre, aripa vestică şi mai multe ziduri păstrate sau înglobate în structurile aripilor reconstruite. Descrierea edificiului Puţinele elemente sculpturale sau decorative care s-au păstrat, datează din cel de-al doilea sfert al secolului al 17-lea. Cunoaştem ancadramentul unui singur portal renascentist, identificabil probabil cu portalul aripii sudice - accesul principal în curtea palatului -, relevat de Francisc Storno în jurul anului 1874. Atât structura cât şi decoraţia şi dimensiunile portalului îşi au corespundentul fidel la portalul palatului princiar din Alba Iulia, realizat între 1626-1627. Palatul princiar din Oradea este prin compoziţia ansamblului, prin configuraţia spaţială şi prin vestigiile aripii vestice o mărturie importantă a arhitecturii renascentiste târzii de pe vremea lui Gabriel Bethlen, a cărei valoare este sporită prin păstrarea aici a unor fragmente de stucatură figurală, unice în arealul european aflat la est de Viena. Decoraţiile de stucatură prezintă cele mai importante vestigii artistice ale palatului. În lunetele penetraţiilor bolţii cilindrice respectiv pe laturile scurte ale sălii, sub semicercul bolţii sunt amplasate opt figuri - respectiv perechi de figuri - realizate din stuc. Ele reprezintă animale reale şi fantastice respectiv o ghirlandă, în următoarea succesiune: pe peretele vestic este aşezat un grifon, pe latura sudică un unicorn, o pereche de lei şi un cal rampant, pe latura estică o pereche de cerbi, iar pe latura nordică un ghepard, o ghirlandă cu două anghinare (?) atârnate şi un elefant cu un vânător călare. Perioada de după anul 1692, anul recuceririi oraşului Oradea de către trupele imperiale, reprezintă o etapă nouă şi net diferită de cele anterioare în privinţa sorţii cetăţii şi a funcţionării instituţiilor legate de ea. Căpitanii cetăţii, numiţi de Hofkriegsrat (Consiliul militar vienez) au iniţiat imediat după recucerirea fortificaţiei ample lucrări de reconstrucţie, însă execuţia a durat practic pe aproape întreaga perioadă a secolului al XVIII-lea. Principala problemă de rezolvat a fost asigurarea amenajării spaţiilor necesare încartierii garnizoanei şi amenajarea spaţiilor pentru depozitarea muniţiei, mărfurilor şi alimentelor. Din cauza lipsei forţei de muncă calificate locale, s-a recurs în special în primele decenii ale secolului al XVIII-lea la aducerea unor meşteri zidari, dulgheri şi calfe din zonele vestice ale Imperiului Habsburgic, dar s-a apelat totodată şi la serviciile unor arhitecţi austrieci, cum a fost de pildă arhitectul cameral, Venerio Cesarola, iar în cel de-al doilea sfert al secolului inginerii Doxat, Rousseau şi Karl von Cornidi. Din nefericire nu cunoaştem obiectivele exacte pentru care aceştia au fost aduşi la Oradea şi deci în general nu putem atribui clădirile din interiorul cetăţii unuia sau altuia dintre aceşti arhitecţi. Activitatea susţinută de reconstrucţie a fost condusă în prima parte a secolului de căpitanii Corbelli şi Borgsdorf, iar mai târziu de ingineri Benzini şi Lodovico Marini. Principalele lucrări de construcţie au fost următoarele: (re)construirea podurilor peste şanţul cetăţii, extinderea, reconstrucţia respectiv refuncţionalizarea aripilor palatului princiar renascentist, construirea şarpantelor noi, ridicarea bisericii garnizoanei, construcţia cazărmilor garnizoanei, reconstruirea şi amenajarea pavilioanelor de colţ ale palatului, construcţia Ravelinului vestic, a depozitelor garnizoanei, a magaziilor de armament şi muniţie, amenajarea locuinţelor ofiţerilor şi a inginerilor, curăţirea şanţului respectiv amenajarea unor grădini

referat

marți, 21 iunie 2011

Procesor

Vara, cea mai mare problema a PC-urilor / laptop-urilor, este supraincalzirea procesorului (CPU). Atunci cand cooler-ul (ventilatorul) nu mai face fata si temperatura pe CPU ajunge sa fie la limita impusa de BIOS, calculatorul se restarteaza sau se inchide automat. De regula la incalzirea CPU pot sta cativa factori… 1. Cooler-ul de pe procesor este plin de praf si de scame, lucru care impiedica ventilatorul sa ajunga la turatia optima pentru a face racirea CPU. Se recomanda sa deschideti carcasa PC-ului si sa aspirati / curatati ventilatorul. 2. Temperatura din camera / birou a depasit 30 grade, iar cooler-ul nu mai poate raci aerul trimis pe CPU. Pentru PC-urile a caror carcasa permite montarea unui cooler suplimentar (ventilator de carcasa), ar fi o solutie. 3. Lucrul cu aplicatii / jocuri care imping CPU aproape de valorile maxime (100%) pe termen lung. Turatia maxima permisa de cooler este prea mica ca sa poata face racirea CPU. Pe majoritatea sistemelor, pentru a seta temperatura maxima si pentru a vedea valoarea temperaturii, utilizatorii trebuie sa intre in BIOS, lucru care inseamna un restart si timp pierdut. Iata o aplicatie (hardware monitor) care nu necesita instalare, si care va ajuta sa aflati in timp real temperatura CPU, valoarea maxima permisa, frecventa, tipul procesorului / procesoarelor, socket-ul si cat la suta (%) din capacitatea maxima, este solicitat CPU.

duminică, 19 iunie 2011

demontarea calculatorului

Calculatorul şi monitorul trebuie să fie reci, adică să nu se fi aflat în funcţiune în ziua respectivă sau eventual să fi fost închise de cel puţin o oră. În cazul monitorului acesta trebuie închis complet, nu să fie lăsat în stand-by. Operaţiunea de demontare se realizează cel mai bine pe o masă şi nu pe jos pentru că în acest fel ne asigurăm că nu vom călca pe componente. Singurul instrument de care avem nevoie este o şurubelniţă obişnuită cu cap cruce. Este foarte important ca în cursul operaţiei de demontare să fim foarte ordonaţi adică să punem bine toate componentele dezasamblate. În plus este indicat să avem grijă să nu pierdem şuruburile şi să le punem lîngă piesa pe care au fixat-o, lucru care ne va scuti de timpul pierdut cu căutarea acestora. De asemenea este bine să grupăm piesele demontate pe categorii : unităţi de stocare (hardisc, CD-ROM), plăci de extensie (placă video, modem, etc.), cabluri (cablu de alimentare, cabluri IDE, etc.), periferice (maus, tastatură, etc.) pentru a le avea la îndemînă mai uşor.